Un an a trăit sprijinindu-se pe durere.

În parcarea unei cafenele din Ciocănești, această cățelușă a mers zi de zi cu osul rupt și sudat greșit. Fiecare pas era un compromis între a înainta și a nu cădea. A fugit de oameni, pentru că așa a învățat să supraviețuiască, dar nu a fugit niciodată de responsabilitatea ei de mamă. A fătat unde a putut și și-a ținut puii ascunși, protejându-i cu un corp deja epuizat.

Când puii au fost destul de mari să o urmeze, am preluat toată familia. Nu ne-a fost ușor, au fost 5, cu ea 6, dar așa era corect, să nu-i despărțim.

Lăbuța nu a mai putut fi salvată. Timpul a decis în locul nostru. Osul greșit sudat nu îi oferea sprijin, ci o ținea captivă într-o durere constantă. Amputarea a fost singura cale de a-i reduce suferința.

Acum stă într-un coșuleț, la adăpost. Va merge în trei picioare, așa cum, de fapt, mergea și înainte. Diferența este însă una fundamentală: acum nu o mai doare nimic.

Este sperioasă. Încă învață că nu orice mână întinsă aduce suferință.

Despre pui: au fost cinci. Doi au murit din cauza parvovirozei. Unul a fost adoptat. Doi sunt încă la noi și așteaptă o șansă reală la o familie.

Intervenția a fost făcută. Soluția a fost găsită. Viața ei nu mai reprezintă o luptă. A rămas un singur lucru de dus până la capăt găsirea unei căsuțe.

Când am cerut ajutor pentru preluare, oamenii au răspuns. Acum avem nevoie de aceeași mobilizare, într-un moment mai puțin vizibil, dar la fel de important. După ce durerea a fost oprită, rămâne responsabilitatea.