Pe roșcatul ăsta mic l-am văzut alergând bezmetic în Ilișești.

Au trecut așa cum au și venit. Repede.

Sărbătorile.

Avem acel sentiment că trebuie să ne adunăm puterile, iar, pentru un an nou nouț, căci o luăm de la zero și de la capăt.

Câinii cu oameni și cu adăpost au fost bine. Nu toți. Mulți s-au pierdut. Cei fără oameni și fără adăpost, au fost Dumnezeu cu mila. Care încotro, bezmetici, căutând ascunzișuri, ascunzători, văgăunde unde să nu mai audă. Căci bucuria oamenilor le-a fost spaimă și coșmar.

Pe roșcatul ăsta mic l-am văzut alergând bezmetic în Ilișești. Am sperat că-i de la vreo casă, că are om, că știe încotro se duce și știe a se întoarce.

N-a știu. Sau n-a mai apucat. L-am văzut a doua zi, lat, pe marginea drumului. Am oprit mașina și am dat înapoi să verificăm măcar dacă-i mort. Căci noi, voi, ăștia cu câinii, avem o problemă molipsitoare. Oprim când vedem saci. Și mai oprim să vedem dacă animalele călcate sunt moarte.

Nu era mort, deloc. Dar își aștepta moartea, căci nu se mai putea ridica. Înghețat, amețit, lovit. Dar întreg. A ajuns la căldură, la liniște și la veterinar. De-acum vedem ce are. Un lucru știm însă sigur, că are zile și o să-i fie bine.