Miranda

Miranda stă într-un colt de adăpost, acolo unde razele soarelui ating pământul rece și lasă-n urmă pete de lumină. Ochii ei mari, de culoarea mierii, privesc înspre poartă, iar coada i se mișcă ușor de fiecare dată când se apropie o siluetă. Nu se avântă, nu latră, doar așteaptă, cu o răbdare care pare fără sfârșit. A fost găsită la marginea satului, singură, slăbită, tristă. Puii ei dispăruseră, iar semnele maternității au rămas ca o amintire dureroasă pe trupul ei (sâni umflați, plin de lapte, dar niciun pui care să-l consume). Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat, dar ochii ei vorbesc despre pierdere și dor. În adăpost, Miranda e unul dintre cei mai blânzi căței. Primește cu răbdare fiecare mângâiere, fiecare vorbă bună, dar mereu pare să caute altceva. Uneori, câinii mai tineri se joacă gălăgioși în jurul ei, dar Miranda nu se supără. Îi privește cu o liniște aparte, ca și cum ar înțelege că energia lor e o binecuvântare pe care ea a pierdut-o.

Astăzi, ca în fiecare zi, se așază lângă gard când soarele e sus. Privește dincolo de el, acolo unde libertatea și căminul pe care îl visează par departe. Miranda e aici, cu sufletul plin de iubire, așteptând pe cineva care să-i vadă bunătatea, blândețea din inimă. Un om care să-i fie familie. Un cămin unde să-și lase trecutul în urmă și să reînvețe ce înseamnă fericirea.