Mia

Mia noastră a crescut, dar niciun om nu a venit după ea! A ajuns la noi când nu cunoștea absolut nimic despre lume. Nici foamea fără biberon, nici frigul fără o palmă care s-o încălzească, nici abandonul ca stare constantă. A crescut în foster, apoi în adăpost, natural, printre pașii noștri, între vaccinuri, deparazitări și griji spuse mai mult în șoaptă decât cu voce tare. Are 9 luni. E vioaie, voinicuță, sănătoasă-tun. Da, știm, nu mai e puiuța mică și simpatică din primele poze pe care vi le arătăm, dar nici când era n-a fost dorită, cerută înspre adopție. În curând va trebui sterilizată, pentru că timpul merge înainte, indiferent dacă adopțiile apar sau nu. Mia habar nu are ce înseamnă țarc plin, buget limitat sau activitate blocată. Astea-s grijile noastre, de oameni mari și administratori ai adăpostului. Nu știe că fiecare pui care rămâne cu noi după ce crește mare ne leagă mâinile în fața altora care au nevoie de ajutor. Ea știe doar că oamenii se opresc, se uită și pleacă. Și că ziua următoare începe la fel, poimâine nu e cu nimic diferit.

Noi am crescut-o, din punctul nostru de vedere am făcut tot ce trebuia făcut. Ne-am pierdut nopțile și răbdarea la biberon, cu ea, cu frații ei. Dar salvarea nu se termină când un câine reușește să supraviețuiască, povestea lui și misiunea noastră se încheie de abia când pleacă într-o familie. Iar Mia e încă aici. Nu-I lipsește absolut nimic, credeți-ne pe cuvânt! Pur și simplu nu reușim să găsim oameni dispuși să adopte, fără pretenții de bichoni, de rasă, de ochi albaștri și alte detalii care nouă ni se par insignifiante comparativ cu efortul de a o crește, de la câteva zile de la fătare.