Mavi

Pe Mavi l-a găsit o voluntară, prietenă a asociației noastre, în câmp, stingându-se-n liniște. Ținea un picior în suspendat, strâmb, petice de blană îi lipseau, iar la gât purta o urmă crudă de zgardă, ca o amintire a unei vieți trăite-n lanț. Din felul în care își târa corpul, părea un câine bătrân. La cabinet am aflat contrariul: era tânăr, doar că viața îl șifonase ca pe un suflet trecut prin războaie. L-am adus la adăpost și primele zile le-a petrecut într-un colț, cu ochii în pământ, încercând să nu deranjeze. Apoi, încet, tratamentul și rutina și-au făcut loc în viața lui.

Piciorul a început să-l asculte, blana i-a crescut uniform, iar în privire i s-a aprins o luminiță, una care a strălucit mai mult și mai mult cu fiecare masă care i-a umplut stomăcelul și fiecare mângâiere care i-a alinat sufletul. Azi, Mavi e greu de recunoscut. E pufos, liniștit, un câine care se așază lângă tine lipsit de pretenții, doar cu speranța că nu-l vei izgoni. Are un mers drept, corp rotunjit de hrană bună și suplimente primite, un fel de a te privi cu iubire, umil.