Gurita

Pe Guriță îl avem dintr-un sat. Care sat? Aproape că nici nu contează. Unul oarecare, din apropierea Sucevei. Și nu s-ar fi făcut în niciun fel remarcat dacă nu am fi preluat câinele cu mandibula fărmată, ca urmare a unei bătăi crunte pe care a îndurat-o. Și pentru ce? Probabil că o să vă întrebați. Nu știm nici noi, dar nici Guriță cu precizie. C-o fi furat și mâncat vreun pui de foame, c-o fi cerșit prea insistent pe la porți sau c-o fi deranjat cu un lătrat mai strident. I-au aplicat o corecție de zile mari, cât s-o țină minte toată viața. Iar după, nici c-a mai putut mânca. I-au chiorăit mațele de foame, dar n-a putut să mai plângă după ajutor. O cruzime de neînchipuit față de un necuvântător lipsit de vină. Cu ghinionul vă s-a născut, în locul nepotrivit și printre oameni.

Câinele a fost operat. Și nu vă imaginați că recuperarea a fost ușoară. Multă vreme a mâncat doar pasat, ce-i aduceam de acasă sau conserve. Nu putea ronțăi, fărma boabele printre măsele. Apoi, când s-a mai pus pe picioare, după ce medicii i-au scos firele din gură, am început diversificarea. Ca la copii, când trebuie să-i înveți să mănânce. Așa și câinele – a început totul de la zero. Guriță e un băiețel tânăr și voios astăzi. E bucuros că trăiește, că mandibula-i e funcțională, că s-a integrat foarte bine-n colectiv. Tare bine i-ar prinde un spațiu nițel mai mare pentru mișcare, ca să recupereze toate zilele în care a zăcut. Și o familie frumoasă, în care iubirea să dicteze și oamenii să-i acorde statut special de membru patruped, nu paznic la poartă și nici alarmă pentru hoți. Le face și pe astea oricum, dar din drag, nu din obligație, din loialitate față de stăpâni, din grijă față de spațiul care-i va deveni ‘acasă’.