Fatomas

L-am zărit acum opt ani, pierdut printre zeci de cuști ale unui adăpost public, cu ochii lipiți de pământ de parcă ar fi vrut să se scufunde în el. L-am adus în adăpostul nostru, al asociației, un spațiu în care încercăm să țesem, zi după zi, sensul cuvântului „acasă” pentru cei pe care lumea i-a uitat. A ales propriul colț de liniște, mănâncă doar când plecăm din apropiere și își strânge trupul sub el, ca și cum ar vrea să ocupe cât mai puțin cu putință din jur.

Nu este și nu va fi „cățel de adoptat”. Este maestrul nostru discret, care ne-a învățat că iubirea adevărată nu obligă, doar stă, veghează și rămâne, atât cât are voie să existe umbra numită Fantomas.