Fantomas: O viață în umbră și adevărata semnificație a salvării
Au trecut mai bine de 8 ani de când…
L-am scos dintr-un adăpost public din țară și l-am luat sub aripa noastră. I-am pus un nume sugestiv, Fantomas. Nici atunci nu s-a opus, era de-a dreptul terifiat, împietrit. Avea privirea unui câine care știe că nu mai are unde fugi. Pupilele mari, privire fixă, ca și cum tot corpul îi rămăsese blocat într-un moment vechi, pe care nu-l mai putea părăsi. Nu căuta ajutor, n-a văzut în noi salvarea, era-n gardă și mereu susceptibil la orice foșnet. Fiecare mișcare îl făcea să tresară.
L-am adus în adăpostul nostru cu sentimentul că facem bine. El habar nu avea, pe atunci. Și-a ales singur un colț de boxă, s-a lipit de perete și privirea oripilat, în jur. Și astăzi mănâncă doar când nu e nimeni lângă el. Își adună lăbuțele sub piept și își ține capul jos, atent să nu ocupe mai mult spațiu decât e strict necesar.
Au trecut mai bine opt ani de atunci. Opt ani în care acest câine nu a cerut nimic. E mulțumit dacă-l lăsăm în pace. Există și atât. Iar existența lui ne-a obligat pe noi să înțelegem că nu toți câinii pot fi „salvați” în sensul clasic, unde ajung pe canapele, printre perne. Unii doar trebuie lăsați să fie așa cum i-a modelat destinul.
Fantomas nu este și nu va fi un câine de adoptat. Este martorul tăcut al unui trecut care nu se mai repară. Ne-a învățat că iubirea adevărată nu forțează, nu vindecă spectaculos și nu cere recunoștință. Doar rămâne. Și veghează. Atât cât i se permite să existe umbra aceasta fragilă, cu ochi care încă își amintesc frica.
