Bujor a stat mult timp legat. Nu doar de un lanț, ci de ideea că așa arată viața lui, închis.

Un colț de curte, o strachină goală, zile care se repetau fără să ducă nicăieri. Se micșora singur, ca să încapă în locul care i se dăduse.

Când l-am luat, n-a știut ce i se întâmplă. A avut nevoie de timp. De mese regulate, de voci calme, de mâini care nu cer nimic în schimb ca să se acomodeze cu noua lui viață.

În prezent, Bujor e bine. Se apropie de tine, se lasă atins, scărpinat, dezmierdat, se bucură când e băgat în seamă. Nu se mai retrage și nu mai pare pregătit să fie ignorat.

Bujor nu are nevoie să fie plâns în comentarii. Are nevoie de cineva care să-l ia acasă și să-l iubească așa cum merită!