Anton

L-am găsit așa cum nu ar trebui să fie găsit niciun animal: lovit în cap, abandonat, cu viața scurgându-i-se printre firele de iarbă. A fost rănit cu intenție. Și lăsat acolo să piară în tăcere. Când l-am dus de urgență la veterinar, era un tablou al durerii – carne sfâșiată, larve adânc înfipte în straturi de piele retezate, muște roind în jurul unei suferințe de neimaginat. Dar n-a renunțat. Și nici noi. A urmat o luptă. Cu bisturiul. Cu infecția. Cu frica. A fost curățat, cusut, tratat. Apoi, încet, primit într-un colț de adăpost, cu tot cu cicatrici, pansamente și un suflet speriat. Anton nu mai crede ușor în oameni. Privirea lui nu întreabă, ci avertizează. Și totuși, sub coaja defensivă, e acolo un câine bun. Cuminte. Doar că trădat.

Va avea nevoie de timp. De răbdare. De un om care să nu fugă la primul mârâit, ci să rămână, să înțeleagă, să iubească și să accepte tot ce poate deveni, sub umbrela potrivită. Noi rămânem lângă el. Îl veghem, îl încurajăm și credem în vindecarea lui. Pentru că uneori, cele mai mari miracole nu vin cu aplauze. Ci cu liniște. Și răbdare.