A fost mamă pe marginea drumului, cu pui ascunși în bălării și spaima în piept. Era să fie prinsă și smulsă din viața lor prea devreme de către hingheri, dar întâmplarea a vrut să fim acolo.

I-am luat pe toți. Puii au crescut și au ajuns pe mâini bune. Ea a rămas.

Nu s-a topit de dragul nostru. Nu ne-a întâmpinat cu coada ridicată, n-a jucat teatru de cățel recunoscător. Și am înțeles.

Are vreo unsprezece ani și o liniște pe care n-o vrem deranjată.

Nu cerem de la ea ce nu poate da. Îi păstrăm rutina, tăcerile, locul din curte unde doarme cel mai adânc.

Unii câini se lipesc de oameni. Alții își păstrează demnitatea sălbatică până la capăt. Isabelle e dintre aceia. Și e perfect așa! Căci la noi găsesc loc chiar și ei – neînțeleșii, neadaptații.