Peggy a ajuns la adăpost într-o după-amiază aspră, udă până la piele și incapabilă să se țină pe picioare.

Se târa pe lăbuțele din față, iar frica din privire spunea tot ce nu mai avea ea putere să arate.

A fost găsită la marginea drumului, accidentată, adusă de la Cumpărătura până la Suceava, unde radiografiile au confirmat o fractură de sacrum. Nu a avut nevoie de operație, ci de timp, tratament și repaus. De șansa de a se vindeca fără să mai fie forțată să supraviețuiască pe străzi.

În adăpost, asfaltul a fost înlocuit cu pături, iar foamea cu mese regulate. Am încercat să compensăm nopțile în care adormise singură, pe marginea drumului.

Astăzi merge bine, se joacă, zâmbește cu toți dinții la vedere, intră în hârjoană cu ceilalți câini. Corpul ei și-a făcut partea.

Iarna însă nu iartă. Temperaturile ajung la minus 15 grade, noaptea. Oricâte pături am pune, frigul intră în oase. Apa îngheață în boluri, hrana se pietrifică și ea, iar nopțile sunt lungi și crude.

Pentru un câine care a trecut printr-o traumă fizică, adăpostul nu e suficient.

Și nu, nu are nevoie de lux, nu trebuie să fie pusă pe un piedestal. Are nevoie de un spațiu sigur, de o curte modestă, de oameni calzi. De o casă.

Și, mai ales, are nevoie de asta acum! Când e crâncen de frig, iar noi nu mai știm unde să-i trimitem ca să le fie bine!