Nelu a rezistat. Cu tratament, cu răbdare, cu multă muncă. A început să mănânce, să se îndrepte, să fie voios, din nou.

Noaptea, când termometrul coboară la minus șaisprezece grade, bătrânețea cântărește mai greu. Mai ales pentru un câine al cărui pensionare ar trebui trăită în tihnă.

Nelu a fost câinele cuiva. A stat la poartă, a păzit, a așteptat. Când a slăbit, când a început să aibă nevoie de ajutor, a fost dus la marginea satului și abandonat acolo. A așteptat. Așteptarea l-a prins sub roțile unei mașini, apoi printre gunoaie, apoi în dureri pe care nu le mai descriem. A rămas acolo, convins că oamenii se vor întoarce. Nu s-au întors.

Când l-am luat, era slab ca varga, plin de răni și viermi colcăind în ele, cu un traumatism cranian care îl făcea să meargă în cerc, ca și cum lumea nu mai avea ieșire. Babesioză, infecții, un ochi aproape compromis. Mult prea mult pentru un bătrân care nu ceruse nimic altceva decât să rămână la casa lui.

Nelu a rezistat. Cu tratament, cu răbdare, cu multă muncă. A început să mănânce, să se îndrepte, să fie voios, din nou.

Iarna nu iartă pe cei slabi și bătrâni. La minus șaisprezece grade, betonul nu ține loc de pat, iar adăpostul îi este casă. Nelu va avea o iarnă grea dacă nu apare cineva care să-i ofere un colț de curte, mai comod decât avem noi să acordăm, printre betoane.

A supraviețuit destul. Acum are nevoie de un om. Unul singur.