Daisy e o bătrânică. Și, pentru prima dată după mult timp, o vedem cum îi tihnește pensia
Daisy e o bătrânică. Și, pentru prima dată după mult timp, o vedem cum îi tihnește pensia. Azi, în ochișorii și expresia ei citim ceva ce nu exista înainte: relaxare. Un soi de zâmbet liniștit, de câine care nu mai duce în spinare o povară.
Când a ajuns la noi, era exact opusul. Fusese accidentată de o mașină și rămăsese cu o lăbuță disfuncțională, răsucită într-un mod nefiresc, dureroasă la fiecare mișcare. Nervii erau afectați, structura compromisă, iar operația nu avea să repare lăbuța, să-i redea mersul de altădată. Noi am tot sperat, așa ca de fiecare dată, că tratamentul administrat va ajuta măcar puțin. Că durerile se vor calma. Că timpul va fi de partea ei. N-a fost, iar noi n-am vrut pe vremea aceea, s-o trecem printr-o operație chinuitoare.
Dar Daisy nu și-a folosit deloc piciorul. Îl târâia, îl trata ca pe ceva străin. A început să-l roadă, un semn clar că nu mai era vorba doar de disconfort, ci de o suferință constantă. Atunci am înțeles că lupta noastră de a păstra totul intact nu era și lupta ei. Așa că am ales amputarea.
După operație, Daisy s-a schimbat complet. În adăpost a apărut un alt câine. Mai viu, mai prezent, mai prietenos decât fusese vreodată. Fără durere, fără pic de frustrare, departe de lupta zilnică cu propriul corp.
Noi am înțeles atunci că uneori, salvarea nu înseamnă să repari cu orice preț, ci să renunți la ce nu mai funcționează, ori de câte ori acest compromis scutește durerea.
