Juno

Juno era doar un puiuț când și-a început viața pe marginea drumului A apărut cu sora ei într-o zonă izolată, între adăpostul nostru și satul de lângă. Nu era nicio casă-n apropiere, niciun om în preajmă. Doar șanț, pietriș și zgomot de mașini care goneau la vale. Era prea mică să înțeleagă pericolul, dar destul de mare să rămână acolo și să aștepte. Asta făcea zilnic, oră de oră – aștepta. Riscul era clar. Într-o clipită putea să fie lovită. Putea să rămână pe asfalt și să nu mai apuce nici măcar să plângă. Pentru câinii abandonați la drum nu există frână bruscă. Nu există timp de reacție, dacă îi vezi la timp bine, dacă nu… nu.

Au fost găsite înainte să fie prea târziu. De atunci Juno stă la adăpost. E în siguranță. Primește mâncare, doarme la cald, și-a finalizat inclusiv schema de vaccinare. Caută oameni cu privirea. Un adăpost nu e o casă. Un adăpost oprește pericolul, dar nu vindecă lipsa. Juno are nevoie de familie. Are nevoie de cineva care să o crească, să o învețe ce-i bine și ce nu, să o țină aproape și să nu o mai lase vreodată să fie acel câine pe care l-am găsit, la marginea drumului.