Carlos

Carlos nu e un câine retras, e un câine împăcat cu viața însăși. Trăiește în felul lui, în ritmul lui, într-o tăcere care-l definește și drept să vă spunem… chiar i se potrivește! Nu fuge de oameni, dar nici nu îi caută. Îi privește scurt, își face socotelile și se întoarce la ce știe: rezerva aceea calmă a celor care au învățat că apropierea nu e pentru toată lumea. Nu e singurătate grea la el, ci una asumată. Nu suferă, nu plânge după atenție, nu se agită când trecem pe lângă el. Te salută din privire și atât. O formă de respect mutual, fără obligații. Și noi l-am înțeles așa cum e: un pensionar cu reguli proprii, care nu vrea decât stabilitate.

Dar, oricât de discret ar fi, corpul lui tot are nevoie de sprijin. Hrana trebuie aleasă cu grijă pentru dinții care se tocesc, suplimentele țin pasul cu oasele lui obosite, iar deparazitările periodice nu au să fie ignorate nici pe cei care stau pe margine și nu se bagă prea mult în seamă. Câinele nu cere. Nu promite nimic. Dar rămâne parte din comunitatea noastră, exact prin felul în care stă la distanță chiar și când e aproape de noi.