Lara

Pe Lara am găsit-o într-un canal. A deschis ochii acolo, în umezeală și întuneric, alături de mama ei și frații care învățau lumea prin zgomotul mașinilor de deasupra. Am scos-o de acolo cât era încă mititică, o firimitură de câine care nu știa decât să apeleze la instinctul natural de supraviețuire. A trecut prin tot ce trec puii salvați: parvoviroză inevitabilă, internare, recuperare, apoi un scurt răgaz în foster, unde a descoperit cum arată o casă adevărată. Dar, ca mulți alții, s-a întors în adăpost. Și de atunci trăiește într-o logică simplă: cine vine, cine pleacă, cine s-ar putea opri la ea.

Noi îi ajutăm pe toți cât putem: pui, adulți, bătrâni. Îi luăm sub acoperișul nostru, îi tratăm, îi creștem, îi reparăm, îi socializăm acolo unde e cazul. Dar rămân cu noi. Puii cresc. Devin adulți. Au nevoie de sterilizări, de spațiu mai mare, de țarcuri separate, pentru că nu se mai pot pune douăzeci într-un singur loc. Se schimbă, iar nevoile lor depășesc resursele noastre. Și atunci activitatea se blochează. Nu mai putem prelua alți pui, alți câini aflați în pericol, până când cei de ieri nu-și găsesc o casă. Iar Lara e unul dintre acești câini rămași în adăpost, clinic sănătoasă, nu-I lipsește nici o bucată de ureche, nici un picior, cu toate șansele din lume, dar fără omul care să facă pasul final.