Lucien

Lucien – unul dintre cei despre care prea rar apucăm să mai vorbim După cum bine știți deja, prioritatea noastră rămân urgențele medicale. Cățeii pe care-i salvăm, reabilităm și apoi le căutăm familii. Cei cu care petrecem ore-n șir pe la ușile cabinetelor veterinare, cei pe care-i asistăm la operații și sprijinăm să se ridice, când e cazul. Adăpostul nostru, totuși, mai găzduiește și altfel de căței. Foste urgențe medicale, animale care eventual s-au pus pe picioare, dar n-au mai plecat niciunde în adopție. Unii sunt prea traumatizați, cu greu reușim să-i atingem atunci când vine vremea să-i vaccinăm și deparazităm. Căței care n-au mai prins niciodată drag de oameni și cărora le este tare bine de unii singuri. Pustnici. Ei bine, din această categorie specială face parte și Lucien. Un cățel căruia o mașină i-a făcut vraiște coloana și care a ajuns, în cele din urmă să fie operat.

Luni de zile am tras de el să se ridice și când n-am mai avut speranțe, când ne pierise și optimismul, a simțit și ne-a contrazis. El voia musai să trăiască, dar așa cum își dorea el, nu cum dictam noi. Așa că l-am lăsat. De atunci trăiește într-o liniște deplină. E doar el cu el, restul – zgomot de fundal. Nu se entuziasmează când ne vede nici pe noi, darămite pe vizitatori. Pur și simplu ne ocolește, ne transmite să nu-l mai deranjăm, să-l lăsăm să fie și atât! Să existe. Singura metodă prin care-l urnim pe Lucien din loc, singura dată când își face curaj să iasă din cușcă e atunci când se împarte hrană proaspătă. Lui îi punem de o parte, în culcuș, un castronel. Ca să nu se certe, să nu i se fure. Mănâncă atât cât îi trebuie, adoarme și apoi revine.