Sara

A ajuns la noi cât încăpea într-o palmă, cu ochii închiși, fără nimic de oferit în afară de o viață care atârna de un fir de ață. Am biberonat-o, am stat cu ochii pe ea, am vaccinat-o, am crescut-o pas cu pas. Nu pentru poze, nu pentru laude și felicitări, nu pentru comentarii care ne amintesc cât e de frumoasă și de drăguță, ci pentru că asta ne e menirea, să salvăm acolo unde putem și ne permitem. În prezent, Sara are 9 luni. E fetiță mare, sănătoasă, e exact genul de câine pe care lumea spune că îl va lua cândva, că-I tare frumușică. Doar că acel „cândva” nu vine niciodată. N-a fost cerută de pui. Nu e cerută nici acum. În curând trebuie sterilizată, pentru că timpul merge înainte și responsabilitatea rămâne la noi. Nu ne putem permite să se înmulțească sub ochii noștri.

Și aici se rupe filmul. Pentru că Sara nu e un caz izolat. E rezultatul unui sistem care funcționează doar pe jumătate: salvăm, creștem, investim, ne atașăm, iar la final rămânem cu ei. Puii devin adulți. Țarcurile se umplu. Iar alții, care ar avea nevoie de ajutor astăzi, rămân pe dinafară. Nu avem unde să-i mai băgăm, cazurile în care ne-am implicat nu au fost soluționate printr-o adopție. Sara nu reprezintă o poveste tristă. E o întrebare incomodă:ce facem cu puii pe care îi salvăm dacă nimeni nu îi vrea nici mici, nici mari? Noi o ținem, o îngrijim și o s-o și sterilizăm ca să nu mai existe scuze la adopții: că dom’le, nu am nevoie să-mi fete pui. Însă, să știți că, în mod normal, ea ar fi trebuit deja să fie „acasă”.