Spike

Spike a apărut într-o dimineață, în fața adăpostului nostru, tăcut. La poartă l-am găsit cu blana rasă pe spate și stropi de albastru de metilen care trădau o suferință tratată în grabă. Nu știm cine l-a rănit, cine l-a vindecat pe jumătate, dar știm sigur că cineva l-a uitat la noi. Stătea nemișcat, privind lung, ca un suflet căruia-i era rușine să ceară înăuntru. Când l-am chemat, n-a venit în fugă, ci cu pași mici, de parcă se temea să nu greșească din nou. L-am hrănit, l-am adăpostit, i-am redat puțin din curaj, dar oricât de plin e bolul, tot gol rămâne locul din suflet unde ar trebui să fie un om.

Spike e tânăr, blând și frumos în felul acela al celor care au suferit prea devreme. Caută privirea care nu se întoarce din drum, mâna care nu pleacă, casa care miroase a pace. Dacă ai un colț de lumină și o inimă pregătită să-l primească, spune-ne! Îi vom deschide poarta, iar Spike o va trece fără să privească înapoi, căci adăpostul nu e casă…